Manije apoi se-ntoarse la-nchisoare alergând
și la sân strângându-și calda pasăre ce i s-a dat,
o ducea înfășurată într-o pânză de ștergar.
De la sân, fierbinte încă, i-o întinse lui Bijan.
Tânărul privi la ceea ce primi, și se uimi;
o strigă din întuneric pe iubita lui cu chip
cum e Soarele, și-i zise: „O, prietenă a mea,
unde ai găsit merinde-atât de iute să-mi aduci?
Ce de grijă și-osteneală pentru mine-nduri, mereu
du-te-vino, zi și noapte !” Îi răspunse Manije:
„Omul caravanei care-i un vestit neguțător,
care din Iran bătut-a drumul până în Turan
îndurând atâtea păsuri și-oboseli pentru câștig;
omul falnic, plin de temeri și cinstit, care-a adus
un morman de giuvaeruri, și-are un bazar al lui
și-o căsoaie dinaintea căreia-și întemeie
prăvălie,-omu-acesta mi-a dat ăst ștergar spunând
rugăciuni să-nalț la Domnul pentru sănătatea lui,
și s-aduc de ale gurii celui care zace-nchis
subt pământ, și-apoi la dânsul să mă-ntorn spre-a căuta
noi merinde, la cerință.”
Iar Bijan desfășură
turta care-nvăluise pasărea, și-n piept simți
când nădejde și când teamă și sfială, rând pe rând.
Și-n mijlocul tulburării prinse a înfuleca
și găsi, ascuns, inelul; lung pecetea-i cercetă
si ceti ce nume poartă, și surâse-nveselit
și uimit ! Fu o pecete de turcoază și pe ea
numele Rostam, cu slove scrise cu un ac, subțiri,
cât un fir de păr subțire. Când Bijan văzu ăst fruct
din copacu-ncredințării, presimți că la soroc
vor sfârși cele-ndurate; prinse-a râde-un râs măreț;
hohotele-i răsunară din cea hrubă până-n slăvi !
Manije la râsul ăsta-al osânditului, un râs
izbucnind din groapa neagră, se și buimăci pe loc,
chibzuind că doar zmintiții pot să râdă într-ăst fel
din te miri ce le năzare. Uluită rămânând,
pân’ la urmă-i zise ăstfel: „O, tu, tânăr norocos,
din ce te-ai pornit a râde? De ce, oare-ai, izbucnit,
într-un hohot de-ascuțite și prea vesele strigări,
tu, ce nu poți, zi de noapte, și nici bezne de lumini
să deosebești? Ce taină îmi ascunzi? vrea să-mi spui?
Mi-o destăinuie și mie! Soarta până la sfârșit
fața și-a întors spre tine?” Îi dădu răspuns Bijan:
„Trag nădejde că ursita îmi va pune în curând
capăt celor îndurate. Dacă taina ce ți-o spun
nu o vei trăda, și dacă mi te legi cu jurământ,
îți voi povesti de-a rîndul și de-ndată ce-ai jurat.
Bine chiar de-i coși femeii buzele spre a scăpa
de-o năpastă, limba-n gură priponită nu-i va sta.”
Manije-ncepu să țipe și să zică: „Ce alt rău
soarta dușmană-mi trimite? Vai de zilele ce am,
vai de inima-mi zdrobită, vai de ochii-nlăcrimați !
I-a m dat lui Bijan trup, suflet, si i-am dat și tronul meu,
și-acum el mă bănuiește ! Pradă jafului lăsai:
bogății, coroană, aur, giuvaericale — tot;
i-am zvârlit în deznădejde și pe tata și pe-ai mei,
și în mijlocul mulțimii am pășit cu capul gol,
și Bijan acum când speră, eu orice nădejde-mi pierd;
neagră-i lumea pentru mine, ochii-mi sunt întunecați,
căci Bijan mi-ascunde taina-i ! Oh, al lumii Ziditor,
numai tu știi adevărul !”
Bijan zise: „Manije,
adevăr spui: pentru mine tot și toate le-ai pierdut !”
Și adause: „Nu-i vremea despre-acestea de-a grăi.
O, prietena mea dulce, o, soția mea ce ești
ageră și pricepută ! Tu mai bine dă-mi un sfat
în această-ncurcătură, că-ndelungi nenorociri
mintea mi-au cam tulburat-o. Află: cel neguțător
care vinde giuvaeruri și ieri-seară ți-a-nmânat
pasărea cea rumenită — a venit până-n Turan
pentru mine, și altminteri nu-i de loc giuvaergiu.
Domnu-avu de mine milă, și-n curând iar am să văd
uriașa față-a lumii. Omu-acesta m-o scăpa
de-ndelunga-mi suferință; și pe tine te-o cruța
de-a alergăturii trudă care te-a slăbit atât;
mergi și-n taină mare spune-i: O, tu, mândre pahlivan,
scut al șahilor din lume, inimos și săritor,
spune-mi, oare, ești stăpânul lui Rakș? >>”
Iute Manije
se porni ca vijelia și a ștafeta lui Bijan
o-mplini cu dibăcie. Și când ascultă Rostam
turcomana cea frumoasă care-n grabă străbătu
lungul drum, el înțelese că Bijan încredință
taina lui acestui chipreș avântat. I se făcu
milă și acestea-i zise: „O, femeie, chip frumos,
fie ca nicicând vre-o dată dragostea pentru Bijan
să nu răpească Domnul ! Multe rele-ai pătimit,
dar prin dragostea de dânsul îndurat-ai și dispreț
și-asuprire. Mergi și-i spune că doar Domnul spre-ajutor
trimise pe stăpânul lui Rakș, și că pentru el
am lăsat Zabulistanul drum bătând până-n Iran,
și lăsând apăi Iranul am ajuns pân-n Turan.
Când ștafeta îi vei duce nimănui să nu-i vorbești;
pleacă-ți doar urechea-n noapte la un zgomot cât de mic;
ziua vei aduce lemne din pădure; pe-noptat,
vei aprinde un foc mare, să pot lesne să cunosc
poarta temniței, și pașii, după flăcări, să-mi îndrum.”
Manije fugi-n pădure, și pe ramuri de copaci
se săltă ca păsăruica, și aduse-n brațe crengi,
și ținindu-și ochii țintă tot la Soare lung pândi
clipa când pe vârf de munte Noaptea capu-și va-nălța.
Și când Soarele apuse și când Noaptea-nvălui
cu a măntiei grea poală câmpul, pe la ceasul când
oamenii-și cătară-odihna, când pământul se pierdu-n
întuneric, și când Noaptea își aduse negre oști
să înfrunte oastea zilei, și când capul Soarelui
care luminează lumea se întoarse, ia ăst ceas,
Manije aprinse focul uriaș ce pârjoli
ochiu-ntunecat al Nopții, și-adăstă, și-n sânul său
inima-i zvâcni asemeni tâmpinelor mari de bronz,
și-adăstă pe Rakș să vină cu copitele-i de-oțel.
Cronica Șahilor