Și vitejii se porniră spre serai la-Afrasiab,
și ajunseră la vremea de odihnă și de somn;
frâiele pe șei zvârliră, și-apoi traseră cu toți
paloșele răzbunării. Rostam poarta apucă
și zăvoarele îi smulse, si se năpusti-n serai
mai sălbatic decât leul. N-au fost decât lovituri
date și primite-n parte, spade-n ciocnet fulgerând,
ploaie de săgeți și suliți ! Capetele celor mari
se rostogoliră; mâna cu țărină se umplu,
gura se umplu cu sânge. Sub portalul ce dădea
spre-ncăperea-mpărătească, Rostam hăuli prelung:
„Fie-ți somnul cât mai dulce, capu-ți fie plin de vânt !
Tu ai adormit pe tronu-ți, pe când tânărul Bijan
sta în temniță; crezut-ai că pe drumul din Iran
e cumva, de fier, vrun munte? Scoală-te ! Sunt eu, Rostam
din Zabulistan, feciorul lui Zal, si-acum vreme nu-i
de dormit, trândăv, prin paturi ! Spart-am porțile și-am spart
lanțurile închisorii căreia spre-a o păzi
i-ai pus strajă-o stâncă mare și Bijan e slobod azi
din belciuge și din fiare; nimenea n-ar trebui
să-și năpăstuiască-atâta ginerele său iubit !
Cel război care-ți aduse sângele lui Siavuș
ar fi trebuit să-ți fie de ajuns; o, josnic om,
răspândit-am împrejuru-ți doar mormane de ruini —
totuși ai râvnit la viața lui Bijan; dar bine văd
că-nrăită ți-i simțirea, cugetul rătăcit !”
Și strigă Bijan acestea: „O, tu, tiurc mârșăv și tâmp,
ți-amintești că de pe tronul ăsta și-n ăst loc măreț,
în picioare și ostatic dinainte-ți m-ai ținut ?
Ti-am cerut să lupt asemeni unui pardos, însă tu
mâinile mi-ai strâns în fiare aspre cum e un pietroi.
Iată-mă acuma slobod, și-astfel cum n-ar îndrăzni
să dea piept cu mine leul groaznic și inverșunat !”
Strigătele-i deșteptară-n pieptul lui Afrasiab
temeri vechi, și prin seraiu-i izbucni în urlet lung:
„Bravii mei sunt puși în fiare de înșelătorul somn?
Cine dintre ei râvnește la pecete, diadem,
să le taie ăstor dușmani orice cale spre ieșiri !”
Pretutindeni răsunară răcnete și pași grăbiți,
sângele vărsat se scurse-n valuri din serai în porți,
și oricine vru să iasă, într-o clipă fu ucis !
Și pe când se răzbunară grabnic cei iranieni,
urmele de prin lăcașu-i își pierdu Afrasiab.
Al lui Rakș stăpân pătrunse în picioare răvășind
si covoare și crivaturi; spăimântatele femei,
chip de zâne pari, roabe de-ale lui Afrasiab,
apucară de mâini perșii dragi, nepăsători stringând
mândri cai cu șei din plopul geluit și căptușit
cu pestrițe piei de pardos, și cu nestemate-n șir;
apoi din palat ieșiră și cărându-și prada lor,
lungi popasuri nu făcură prin Turan. Rostam zori
mersul cailor de grija jafului cărat de ei,
și de teama ca-ntâmplarea să nu se sfârșească-n rău.
Cronica Șahilor