Nu orice femeie este femeie, cu adevărat
numai acele trupuri pline cu sînge ca niște bidoane pline cu vin
din care bei pe nerăsuflate
au devenit amfore pe care le dezgropi după milenii de ani,
le recompui ciob cu ciob
de la buze pînă la pubis, de la brațul pierdut al lui Venus
pînă la brațul puternic al lui Hermes,
de la coasta lui Adam pînă la floarea de măr
în care se ascunde șarpele,
și cînd e gata, o așezi în pat,
o iubești,
lași să curgă din ea viața,
faci tot posibilul ca moartea să o uite
chiar dacă în gîndul tău aceasta stă ca un as în mînecă
pentru clipele cînd ești făcut cioburi și aruncat
sub copitele cailor de pe un maidan fără dragoste,
dar există și femeia care n-a fost niciodată amforă,
n-a fost ascunsă de timp în pămînt,
ci doar într-un alt trup de femeie,
unde ar fi putut fi ascunși și bărbații ai căror ochi
o descoperă și o așează în patul
din care se trezesc răstigniți
alături de toți tîlharii care n-au iubit niciodată ca ei,
de la buze pînă la pubis,
de la șolduri pînă la călcîie,
pînă în suflet și inimă,
bînd cu nesațiu dintr-o amforă pe care n-o vor mai iubi
cînd va fi goală.