Arde la capete viața, dar altfel.
Abia ne-am născut și divinul din noi
bijbâie-n sfintele-i jocuri, că – iată:
sălbatic e raiul din preajmă, și
numai cu unghii asprindu-se-n gheare,
cu gurile-n flăcări mai prindem din zbor
minunile. Vârsta de mijloc vânează,
și-i zilnic vânată de altele.
Vine, apoi, luminata zăbavă,
când oase ca scripeți de platină țin
soarele serii deasupra câmpiei,
mireasma pe miriștea palidă.
Da! însă cine încalecă roibii
acuma? Și cine se-nverșună-n plug?
Cui i se șterg încălțările albe
de praf cu surâsul, cu pletele?
Îngeri cărunți printre îngeri de lapte,
divinul ne-mpresură iar, și jucăm
jocul dintâi, dar cu bile scobite,
câștigul ni-l tragem din pierdere.
Oare amurgul ne dă-nțelepciune?
Dar cum s-o primim, dacă n-am fi gustat
chiar nebunia, cu gura pe gură,
cu sufletu-n vârfuri de sabie?
Arde la capete viața, dar altfel.
Căci seara, când stingem copiii cu basme,
foc inocent e-n auz întâmplarea,
dar gura ce-o spune-i funingine…