În viața-mi de poet dac-pandur de la piramida extraplată,
creat-am și nenumărate universuri, niște soiuri de roiuri
fotonice, de minuscule big-bang-uri, accesibile pe rouă,
în dimineața receptorilor cu neștirbită aură, cu neuroni
de platină, incontestabili, așadar, mărunte big-bang-uri,
care să-ncapă-n cutia de sus doar printr-o pupilă
ca a pisicii birmaneze, doar printr-o fantă de ens-cuvânt,
nu de non-ens ce gândește în creața antimaterie,
prin paradoxistul necuvânt, așadar, vitale big-bang-uri
care să locuiască – nu flotant, ci stabil – și într-un atriu
înrăzărit în toate sărbătorile Zalmoxianismului preluate
de Creștinism, de la al treilea cântat de zori al cocoșilor
și până la prânzul calm, și până dincolo de sferele
des-clipitoare de-amurg…
Nu-mi fu greu s-anin big-bang-uri nici în centrul
fiecărui glob auriu din bradul de Crăciun, de-Anul Nou,
nu-mi fu inutil nici să le dau drumul după boabele
de rouă, rostogolite – cu sfinte curcubeie în ele cu tot –
pe nervur-valea fiecărui fir de gazon autosalvat pe roze
stadioane, nu-mi fu imposibil nici a le recristaliza
în fulgii de nea, adică în ars poetica-mi grațios viscolită,
tot de iarna verde a Daciei, la 24 Ianuarie