Din evlavii de vlãdicã
și porunci de Domn pios,
mânãstire se ridicã
pe tulpina ei de os.
Dintre schele se desface,
pârguitã sub mistrii,
ca un mãr care se coace
lângã ceruri aurii.
Zidurile cresc ușoare
și-n urcușul alb al lor
parcã vor aripi sã zboare
și sã cânte parcã vor.
Turlele melodioase
prind în aer moliciuni,
mlãdieri de chiparoase,
frãgezimi de rugãciuni.
Dar cum crește din luminã
ctitoritul sfânt altar,
n-are prânz și n-are cinã
mare meșter iconar.
N-are pace pãmânteascã
de când Vodã Basarab
l-a poftit sã zugrãveascã
mucenici cu chipul slab.
De doi ani pe zid așeazã
când strãvechi Ierusalim,
când Crãciun și Boboteazã,
când sfieli de heruvim.
Se cutremurã pereții
de-nvieri și rãstigniri.
Pe iconostas, asceții
merg cu tãlpi de trandafiri.
Doar o sfântã diafanã
sub un limpede inel,
tot încearcã pe-o icoanã
sã se iște din penel.
In zadar se tot frãmântã
meșter fãrã de rãgaz.
Pentru dulcea fațã sfântã
încã n-a gãsit obraz.
N-a gãsit nici ochi sã-i deie,
cât îi cautã-n strãfund
de fântâni și eleșteie
sau de ceruri ce se-ascund.
Zi și noapte, printre scule,
lângã pânzã pironit,
cu peneluri nesãtule
mușcã zãri necontenit.
Prânz și cinã dacã n-are
și-n culcuș n-a pogorât,
suspinând peste culoare
n-o-mblânzește cât de cât.
Ba o roagã și-o rãsfațã,
ba o ceartã cu mustrãri,
dar vopseaua lui îngeațã
și la rugi și la ocãri.
Nici alintul nu-i dã vlagã,
nici ocãrile puteri
Chip și zâmbet nu se-ncheagã,
nu vin ochi de nicãieri.
In oftatul și-n pojarul
care-i furã somn și blid
s-a uscat și iconarul,
ca ierarhii de pe zid.
*
Peste râu, la mânâstire,
urcã lin cu pasul mic,
o logodnicã subțire
și sfioasã ca un spic.
Vine-n zori și la amiazã
cu paner mereu adus,
vine iar, când însereazã,
la biserica de sus.
Miere, azimã și lapte
pentru meșterul posac,
care tace, zi și noapte,
lângã scule fãrã leac.
-De trei ori pe zi, la tine,
trist logodnic, meșter drag,
vin purtând panere pline
și la fel le-ntorc din prag.
Gura ta n-atinge canã,
nici cu mâna blid n-atingi.
Lâng-o umbra de icoanã
ca o candelã te stingi.
M-aș topi, dacã mi-ai cere,
în ospãțul din paner,
lapte, azimã și miere,
sã-ți fiu cinã, lângã cer.
Dar el tace. De pe buze
nu-și desprinde un cuvânt.
Peste pensule ursuze
se-nconvoaie și mai frânt.
Și tânjește mai departe,
și vopselele tânjesc
lângã ceața umbrei moarte,
care-așteaptã chip ceresc.
*
Peste râu, la mânãstire,
urcã zilnic pasul mic
de logodnicã subțire
și sfioasã ca un spic.
Vine-n zori și la amiazã,
cu paner mereu adus,
și când umbrele-nsereazã
la biserica de sus.
-Meșter trist, ți-aduc zadarnic
darul meu de peste râu,
lapte proaspãt, fagur darnic,
pâine tânãrã de grâu.
Pleacã vara, fug lãstunii,
și-n bisericã, aici,
încã n-ai pus chip minunii,
biet zugrav de mucenici.
Nici un înger nu mai cade
pe culoarea fãrã spor ?
Din uneltele-ți schiloade
nu mai urcã nici un zbor ?
De-aș putea vãpãi domoale
și dulci umbre sã mã fac,
sã dau zâmbet pânzei goale
și penelului sãrac
Dar el tace. Nu-și desprinde
de pe buze un cuvânt ;
cu mâini reci și suferinde,
cum sunt mâinile de sfânt.
Și cum tace, ea se frânge,
în genunchi, pe lespezi, jos.
Îi ia mâinile și plânge,
desmierdându-le duios.
Pe mâhnirea lor se lasã
tâmpla caldã, chipul mic
de logodnicã sfioasã
și subțire ca un spic.
Și pe mâinile lui slabe,
scrise parcã pe ferești,
cad din ochii ei podoabe
și inele îngerești.
Cad din ochii triști inele
și pe mâinile ce zac,
și pe hârburi de ulcele
cu vopsele fãrã leac
Meșterul acum le simte.
Mohorât de sãptãmâni,
simte plânsul ei fierbinte
pe-nghețatele lui mâini.
Fiecare picãturã
parcã-l frige dinadins.
Ah, din nou de el se-ndurã
un crâmpei de necuprins.
Azi, din nou, un colț de slavã
are milã de zugrav.
Arde pensula bolnavã,
arde meșterul bolnav.
Ard vopselele-n ulcele,
frãmântate cu vãzduh
și cu lacrimile grele
care cad sã le dea duh.
Pânza moartã se deșteaptã,
linii gureșe se-aprind,
sfânta care chip așteaptã
s-a sculat din somn zâmbind.
Din culcușuri se ridicã
desmorțitele culori,
cu zvâcniri de rândunicã
dintr-un cuib trezit în zori.
Mâna meșterului treazã
lumineazã ca și el.
Orice deget pare-o razã,
când se-atinge de penel.
-Plângi, tu, limpedea mea Oana
și vopseaua prinde chip.
Plângi și, fragedã, icoana
din lumini o înfirip.
Picã lacrimile tale,
iar culorile surâd.
Cine le-a sculat din oale
Ca sã calce somnul hâd ?
El lucește ca o spadã
smulsã beznei unei teci.
Ea e freamãt alb de mladã,
în genunchi, pe lespezi reci.
E uimitã cã el cântã
gingãșii de viers fugar
Dar cum ochii ei se zvântã,
mâna lui se stinge iar.
Fața pânzei se usucã
și culori și umbre mor.
In privirea lui nãucã
e un țipãt de cocor.
Deznãdejdea îl cuprinde
și el cade din avânt,
cu mâini reci și suferinde,
cum sunt mâinile de sfânt.
Și din nou se-aprind de milã
și de rouã ochii ei ;
în ulcele de argilã
ard și tremurã scântei.
Pe vopselele învinse
picã lacrimi feciorești,
și pe mâinile lui stinse,
scrise parcã pe ferești
Și din nou, zvâcnind, adie
un suspin de vânt rãzleț
prin culorile ce-nvie
deșteptate din îngheț.
Fruntea lui din nou strãluce,
gura cântã gingãșii,
și, trezit, penelul duce
umbrei moarte linii vii.
-Plângi, și-n mine neprihana
se oglindã ca-ntr-un iaz.
Plângi, tu, limpedea mea Oana,
iar icoana ia obraz.
Plângi, si nu pricep ce vlagã,
ce puteri m-au dezmortit.
Plângi, și pânza stearpã leagã,
ca o creangã, rod sfințit
Beat, lucreazã, cântã, spune.
In genunchi, cum a rãmas
ca-ntr-o mare rugãciune,
ea l-ascultã fãrã glas.
Și, deodatã, înțelege
cã icoana lacrimi vrea
și cã el minuni culege
doar atunci când plânge ea.
*
Zile trec și nopți ca una,
scuturate din mãnunchi,
și fecioara plânge-ntruna,
jos pe lespezi, în genunchi.
Tot mai tinere, mai zvelte,
peste plânsul ei tresar
și vopsele și unelte
și mâini dragi de iconar,
Lacrimi și culori se-mbinã
și se fac într-un sãrut
ochi de dincolo de vinã,
chip de dincolo de lut.
Fata plânge, plânsul suie
și, pe lemn cum stã supus,
e obrazul ei și nu e,
parcã-s ochii ei, și nu-s.
Cu cât urcã, mai cerește
fața Sfintei din vopsea,
trupul fetei se-ofileste
supt de pânza care-l bea.
Cu cât meșterul strãluce
în tãria lui de-acum,
ea se frânge ca o cruce
povârnitã lângã drum
Par penelurile torțe,
mâinile, fierbinți cãțui,
iar el arde, beat de forțe,
sus, în fericirea lui.
Și nu vede, dintre îngeri,
cum, sub plânsul ne-ntrerupt,
trupul mic e numai frângeri,
tot mai stins și tot mai supt.
*
Peste râu, la mânãstire
nu mai urcã pasul mic
de logodnicã subțire
și sfioasã ca un spic.
Nu mai vine la amiazã
cu paner mereu adus,
nici când tainele-nsereazã
la biserica de sus.
Nici n-aduce, de cu noapte,
pentru bunul iconar,
miere, azimã și lapte,
feciorelnicul ei dar.
Ci, departe,-ntr-o colibã,
ochii vesteji de dogori
cu lumini nu mai îmbibã
nici peneluri, nici culori.
De sub cergã, mâna slabã,
cheamã umbrele de ieri.
Gura tot de umbre-ntreabã,
ofilitã de zãceri.
Umbre cheamã, taine-ngânã
sau îsi strigã, lângã pat,
maicã blândã si bãtrânã,
toatã bocet si oftat.
-Maicã bunã, du-te-n goanã
la biserica de sus,
unde-un meșter pe-o icoanã
numai zâmbete a pus.
Spune-i mirelui, în șoaptã,
cã mor ochii stinși de dor,
dar cã tot îl mai așteaptã,
scufundați în bezna lor
Ostenind spre mânãstire,
suie, albã, prin livezi,
pe sub crengi cu patrafire,
o mãicuțã de zãpezi.
Vine-n zori, la prânz, la cinã,
cu trudit și jalnic glas,
mai bãtrânã când suspinã,
și mai albã, ceas de ceas.
-Meștere cu fruntea-n stele,
iconar cu mâini de vis,
sã te-aduc dintre vopsele
ochii oarbei m-au trimis.
Ți-ai sfârșit de mult icoana,
lângã ea de ce mai stai ?
Parcã nu-mi auzi dojana
și n-ai inimã, nici grai.
Ci el glas lumesc n-aude
și nu vede chip strãin.
Doar icoana ce-i surâde
îl îmbatã ca un vin.
Nici o vorbã nu-l îmbie,
nu rãspunde nimãnui.
Ca-ntr-o dulce, grea, robie,
stã vrãjit de sfânta lui.
-Meștere pierdut de lume,
fãcãtorule de sfinți,
ochii oarbei de sub brume
te vor mire; sã-i alinți.
Vino de le-nchide rana,
iconar de lângã rai
Ți-ai sfârșit de mult icoana,
lângã ea de ce mai stai ?
Dar el nu mai ține minte
plânsul ochilor secați,
ci de ochii fetei sfinte
se îmbatã cu nesaț.
Nu ascultã, nu rãspunde,
și, de vrajã istovit,
parcã vrea sã se scufunde
în surâsul zugrãvit
Maica pleacã, maica vine,
pleacã iar cu jalnic pas,
mai bãtrânã de suspine
și mai albã, ceas de ceas.
-Fata mea, la mânãstire
urc zadarnice poteci.
Nu-i acolo nici un mire
Sunt doar sfinți și lespezi reci.
*
Pajiști verzi întind chilimuri
și covoare ca-n povesti,
parcã noi ierusalimuri
cer sosiri împãrãtești.
Toatã floarea neculeasã
pe mormântul alb s-a strâns.
Crãngi în rochii de mireasa
se cutremurã de plâns.
Cu suspinele de mânã,
toatã bocet și lumini,
maicã bunã și bãtrânã
rãtãcește printre spini.
Urcã pânla mânãstire
și coboarã la mormânt
Nu aduce nici un mire
ochilor ce nu mai sunt.
Urcã iar, cu trudã multã,
printre spinii nesãtui.
Nici un mire n-o ascultã
sus, în fericirea lui.
Pașii-abia mai pot s-o poarte
pe poteci cu pietre seci
El rãmâne mai departe
lângã sfinți și lespezi reci.
*
-Doamne, din lumești podoabe
ridicași, pe trudã grea,
sfinte ziduri basarabe,
limbã vremilor sã dea.
De la sfeșnic la icoanã,
de la stranã la triod,
toate sunt, fãrã prihanã,
darul tãu de voievod.
Și, smerit și preajertfelnic,
daniei de peste veac
i-ai pus cel dintâi jertfelnic
lângã cel dintâi colac.
Deci,Mãria Ta, se cade
sã știi câte sunt și cum :
Iconarul încã șade
în bisericã și-acum.
De-a sfârsit de mult cu treaba,
nu vrea galbeni, nici arginti,
dar întârzie degeaba
printre candele si sfinti.
De-a pus magilor privire
și arhanghelilor pas,
într-o galeșã uimire,
lângã sfântã a rãmas.
Când cãlugãrii l-alungã,
el se-ntoarce mai aprins.
Neagrã patimã și lungã
de icoanã l-a cuprins.
Vodã zice : Știm icoana,
mult ne mirã și pe noi.
Parc-un înger și-a pus pana
pe obrajii calzi și moi.
Fruntea-i scrisã pare-mi-se-
cu penel din alte vieți,
iar surâsu-i smuls, ca-n vise,
ne-nceputei frumuseți.
Bietul vostru meșter, poate,
s-a smintit când a crezut
c-a scos el aceste toate
din vopseaua lui de lut.
S-a smintit și-n pãtimirea
grea de vinã și alean,
îndrãgind nemãrginirea
unui chip nepãmântean
Cu mâhnire se cuvine
pândã asprã de pândar.
Azi, icoana nu mai ține
de-un vremelnic iconar..
Ci minunea ei seninã
e a rugii celor mulți,
care vin de i se-nchinã,
de la Vodã la desculți.
*
Când o spadã de jãratic
taie zarea, când un bici.
Cerul negru și sãlbatic
varsã ploaie cu bãșici.
Beznele își fierb ceaunul
sus, pe tunet de potop.
Inc-un fulger, încã unul,
cade-n inimã de plop.
Noaptea joacã-n pielea goalã
pe lungi strune de țambal.
Din grozav cazan de smoalã
iese râul peste mal.
Se mai rupe-n cer o grindã
sau în iad câte-un zãgaz.
Strãjile se-adunã-n tindã
cu sudãlmi și cu necaz.
Sub puhoaiele zãlude,
prin mocirle de nãmol,
o nãlucã-n straie ude
dã bisericii ocol.
Umbra vine pe șuvoaie,
numai ochi adânci și goi,
numai zdrențe lungi de ploaie,
numai umblet de strigoi,
Cu bufniri de vânt pãtrunde
pe fereastrã în altar.
Când în beznã se ascunde,
când pe fulger calcã iar.
Pași desculți și uzi coboarã
dogorind de-aprins îndemn.
Mâna smulge, ca o ghiarã,
Chipul fraged scris pe lemn.
-Nimeni nu ne mai desparte,
Sfântã albã, cer deschis.
Raiul vieții fãrã moarte
pe obrazul tãu e scris.
Chipul Tainei, smuls din cuie,
lângã inimã l-a pus.
parcã-i Oana lui și nu e ;
parcã-s ochii ei și nu-s.
Fuge.Fulgerul l-aratã.
-Uite meșterul nebun !
Pânda chiuie mușcatã,
pașii lui nu se supun.
-Dã-ne meștere, icoana,
unde-alergi, zãnatic fur ?
Bãlțile, zbârlindu-și blana,
cresc ca haitele-mprejur.
Zarile-și trimet, grãbite,
cãtre el câte-un hanger.
Bat nãpraznic din copite
hergheliile din cer.
Mai adânc la piept își strânge
vraja sfintei fãrã veac.
Ploaia-n drum se face sânge,
sânge bãlțile se fac.
-Meștere beteag de minte,
dã-ne Sfânta înapoi !
El o strânge mai fierbinte :
o tulpinã amândoi.
Mai aproape, mai aproape,
râul spumegã turbãri.
Pe dihãnii mari de ape
vin pãdurile cãlãri.
-Nimeni nu ne mai dezleagã,
Sfântã albã, rai cules.
Ceru-ntreg și lumea-ntreagã
în surâsul tãu se țes.
Ape lacome și hoațe
cascã negrul lor gâtlej.
Cu icoana strânsã-n brațe,
piere meșteru-n vârtej.
*
Curgi, luminã, curgi baladã,
și tu, râule senin.
Ziua paște ca o iadã
roua câmpului sorin.
Verde apa de bulboanã,
Din adâncuri ce-ai adus ?
Ba e zâmbet, ba icoanã,
ba e chip cãzut de sus
Uluiți, culeg plutașii
taina galeșului chip.
Mâinile scriu cruci, și pașii
îngenunche pe nisip.
De surâsul blândei fețe
nu se saturã cât vor.
Sorb senina frumusețe
cum ar bea dintr-un izvor.
Vãd, și nu pricep de unde
s-o fi fost ivit în dar,
din tãceri de ape-afunde,
taina fãrã de hotar.
Dar, cucernici în smerire,
duc plutașii chipul sfânt
la domneasca mânâstire,
peste vreme și mormânt.
Și minunea din luminã
se re-ntoarce celor mulți,
gloatei care i se-nchinã,
de la Vodã la desculți.