Rănit la războaie, soldatul căzuse,
Și-n pține zile chinuit muri,
Departe de-o mumă care îl crescuse,
Și care-l iubi!
Sărman, fără rude, pe tărmuri străine,
N-avea nici prieteni, nici un ajutor;
Nu era ființă care să suspine
Pentr-un trecător!
Singurul tovarăș de nenorocire,
Singura-i avere, un câine iubit,
Ședea lânga dânsul și-n mare mâhnire
Parea adâncit.
Acum tot e gata pentru îngropare,
Acum ridic trupul pe mâini de soldați,
Cinste hotarâta acelora care
Mor pentru-mpărați.
În fruntea paradei câinele pornește,
Din ochii lui pică lacrimi pe pământ,
Ca un iubit frate el îl însoțește
Pâna la mormânt.
Aci se oprește, aci se asează,
Nimic nu îl face a se depărta:
Așteaptă să-l strige, crede c-o să-l vază
Când s-o deștepta!
Câteodată cearcă piatra s-o ridice,
Câteodată latră dupa-un călător,
Cuprins de durere: Vino, parc-ar zice,
Să-mi dai ajutor.
Apoi când străinul de milă voiește
A-l trage deoparte și hrana a-i da,
El își pleacă capul, în pamânt privește,
Și nimic nu va!
De doua ori noaptea cu umbrele sale
Emisferul nostru l-a învăluit,
Și sărmanul câine din locul de jale
A fost nelipsit!
Dar în dimineata acea viitoare,
Pe când se desteapta omul muncitor,
Zăcea lânga groapă, mort de întristare,
Câinele Azor!
Adăugată de către-Radu Dan Alexandru