După atâta trudă și rușine,
După atâta jertfă și prăpăd,
Nu mai credeam să te găsesc în mine
Și într-o zi să pot să te și văd.
Și nu-nțeleg cum te-ai putut ascunde
În zațul unor vârste fără leac
Și nici nu știu de unde până unde
Am mai avut puterea să te fac.
Când ai venit, puteam să fiu sihastru
Și-n munții enigmatici să mă-ngrop,
Dar ochii tăi, spălându-mă albastru,
Au doborât și cerul, strop cu strop.
Puteau să-mi facă popi bătrâni pomana,
Mult înaintea clipei că vei fi,
Și te-ai născut, să-mi dai o șansă, Ana,
Și mă privești, Marie-ntre Marii.
Neverosimil te-ai născut curată,
Din marele dezastru care sunt,
Întinde-mi mâna ta de plantă, fată,
Să nu mă pierd cu totul în pământ.
Deocamdată, nici nu ai cuvinte,
Deocamdată, mergi șovăitor,
Pictură în bisericile sfinte,
Misterul, vraja, dar și cheia lor.
Și vremea-i grea, și lumea nu e bună,
Și tu abia te verticalizezi,
Și mă și tem, în nopțile cu lună,
Să nu te pierzi în turmele de iezi.
Eu nu mai știu nici disperarea ce e,
De când te-aud intrând în casa mea,
Ca o eternă onomatopee,
Ce trage înțelesul după ea.
Întinzi o mână, spre a cere apă,
Întinzi o mână, când se face zi,
Și pentru noi, în ultima etapă,
Ca să avem de ce ne sprijini.
Și tu îmi ești Maria, ca și Ana,
Sonorități înlăcrimat de dragi,
Așa cum noaptea luminezi icoana
Cu îngeri, între care te retragi.
De când exiști, a opta dintre arte
E-a ta, printr-un absurd convingător,
De când exiști, mă înspăimânt de moarte,
C-am să te las, când voi pleca să mor.
La mine-n suflet re-nflorește via
Și se petrece straniul paradox
Că, de la Ana până la Maria,
Încape calendarul ortodox.
Venirea ta o prevestire este,
Cum altele, în alte case, nu-s,
Și ești mântuitoarea mea poveste,
Că te-ai născut în ziua lui Iisus.
Puteam să fiu în munți, ca un sihastru,
Puteam să mă retrag la moșii mei,
Dar ochii tăi m-au fulgerat albastru
Și-a trebuit să-ntârzii pentru ei.