Călin Nebunul [I] de Mihai Eminescu

Fost-a împărat odată și trei fete el avea
Cât puteai privi la soare, da’ la ele ca mai ba.
Nicio vorbă de poveste, cer cu stele presărat
Nu ajung la frumuseța astor fete de-mpărat.
Dar deși nu-ți poți da vorba despre ele și cuvântul,
Mintea tot le – atinge umbra, ochii lor i-ajunge gândul,
Dar de cea mai mijlocie niciun gând să n-o măsoare,
E o floare de pe mare, cine-i cată-n față moare.
Mulți feciori de împărați, de războinici lăudați
Le-au cerut ca s-o li-o dee, ca cu chipul de femee
Să-mpodoabe c-o icoană viața lor cea năzdrăvană,
Da-mpăratul nici gândește să li dee – așa comoară,
Ale casei lui mai mândre și mai trainice odoară.
Da-ntr-o sară-n drum de țară cine dealul mi-l coboară?
Trei feciori voinici de frunte ca trei șoimi voinici de munte,
Vin în zale îmbrăcați, pe cai negri – ncălicați ,
Spițelați, ușori ca vântul , de-o frumseță – ntunecoasă ,
Au venit să-i ceară, Doamne, fetele cele frumoase.
Dar mai bine – ar fi să-i ceară tot bielșugul de pe țară!
Și ce nu se pun de-i cer trei luceferi de pe cer!
De-ar pute, de n-ar putea, trei luceferi el li-ar da,
Dară fetele lui ba. Unu – atunci din ei s-a dus
Și în noaptea cea senină ca să fluere s-a pus,
Vine-un nour, ce-i un nour? Vine-un vânt — da ce-i un vânt?
Vine-o ploaie de șivoaie și furtună pe pământ,
Și în nori hrăniți de fulger, și prin râuri de scântei
Zboară fetele răpite duse-n lume de cei trei.
Scrie carte împăratul, scoate veste-n țara toată,
Cine s-ar găsi pe fete de la zmei să i le scoată,
Să le ieie de neveste și cine s-ar ispiti
Toată-mpărăția mândră între ei va împărți…
Nu-și mai pieptăna nici capul de atâta supărare
Și lăsase ca să-i crească peste piept o barbă mare,
Care cade jos în noduri, ca și câlții ce nu-i perii,
Stă să crească iarbă-ntr-însa, s-îmble gâze ca puzderii.
Nu mai iese sara-n prispă să stea cu țara de vorbă.
Ca un pomătuf de jalnic și tăcut ca o cociorbă,
Ș-a uitat de mult luleaua și clocește tot pe gânduri.
Doară plosca-l mai ochește de pe-a policioarei scânduri.
Dar în satu cela-n care ședea împăratul dornic
Era și un om de seamă, un fruntaș… fusese vornic;
Avea trei feciori, din cari doi or fost cum or fi fost,
Oameni harnici și ca lumea, da’ cel mic era un prost.
Câtu-i ziua șade-n vatră și se joacă în cenușă,
Prost ca gardul de răchită, șui ca clanța de la ușă.
De vorbește, cine-ascultă? Știe că nu-i de vo samă,
Toți îi zic: „Ne-aude Tontul”, da’ pe el Călin îl cheamă.
Cei doi frați se ispitiră și au zis: — Haidem și noi,
Dulce măr e-mpărăția, de ne-a-ntoarce înapoi
Dumnezeu din calea lungă. Cine-a fi să le găsească,
Tot voinic din astă lume, de viță pământească!
Deci, cum vrură să se ducă, zice prostul: — Hai și eu!
— Hai! că tot n-are ce face, ș-așa îmbla teleleu,
Ne-a ține de-urât uitucul ș-a păzi la noapte focul.
Deci făcur-un arc puternic și vorbiră ca-n tot locul
Unde va cade săgeata, ei să steie de popas.
Repezi atunci cel mare o săgeată din pârleaz.
Mers-au ca vo două zile, ș-au găsit. Cel mijlociu
Aruncă și tot pe-atâta, ba ș-oleacă mai târziu.
Dară când zvârli nebunul, mers-au ei trei luni de-a rând,
Zi și noapte, pân’ găsiră-a lui săgeată în pământ.
Ș-ajungând au scos amnarul, au scos cremene și iască,
Ca s-ațâțe foc în codru, să se-ntindă s-odihnească.
Dar întâi se sfătuiră ca pe rând să steie pază
Și pe foc să puie vreascuri, a se stinge să nu-l lase,
Hotărând ca celui care va lăsa să se potoale,
Va lăsa să-i prindă noaptea, ei să-i puie capu-n poale.
Se culcară doi. Cel mare să păzească au rămas.
Dară pe la miez de noapte auzi-n văzduh un glas.
Vine-un zmeu în solzi de criță cu trei capete, și lui:
— Cum de calci moșia tatei făr’ de voia nimărui?
Hai la luptă… Se luptară și-l lovi voinicul rău,
Făcu trei căpiți de carne din trei capete de zmeu,
Și când cei doi se treziră: — Uite, voi cât ați dormit,
Ce mai lupt-avui grozavă și ce treab-am isprăvit!
A rămas în noapte-a doua ca strejăriu cel mijlociu
Și tot pe la miezul nopții prin văzduh aude-un chiu
Și pin vânt văzu cu-aripe sunătoare, fioroase
Patru capete cumplite pe două umere groase.
— Hai la luptă, măi voinice, cum făcuși de te văzui,
Cum de calci moșia tatei făr’ de voia nimărui?
Dar voinicul îl omoară și, ca vai de mama lui,
Patru clăi de carne face el din capetele lui.
Când cei doi iar se treziră, au văzut a lui ispravă,
Izbândirea strălucită dintr-o lupt-așa grozavă.
Și când iar i-apucă noaptea, lui Călin de grijă-i dară
Să păzească bine focul de a nopții crunte fiară.
Când acum în noaptea-a treia străjuia Călin, deodată,
Auzi un vuiet mare și-nainte i se-arată
Cu opt capete cumplite un zmeu mândru năzdrăvan,
Cu ochi roșii de jeratec și cu sufletul avan.
— Haide-ha, Călin Nebune! Cum veniși nu te-i întoarce,
Nici s-a fierbe pentru tine, nici s-a țese, nici s-a toarce!
Se luptă Călin Nebunul mai ca sufletul să-i steie,
Iară zmeul cel puternic cât de cât să nu se deie.
El tăindu-i o ureche, cade-n foc un strop de sânge
Și în noaptea cea adâncă tot jeratecul se stinge
Și în negrul întuneric într-o luptă oarbă, crudă,
Mâni de fier în piept i-nfige; zmeul ostenit asudă,
Gâfâie pe cele-opt gâturi, sub genunchi Călin îl ține
Și cu sabia-i ratează a lui capete păgâne.
[partea I]
Basm versificat,
de ©Mihail Eminovici(Eminescu)