Icoană străvezie, în cadrul sumbru-al vieții,
Cu părul ei sur-galben, cu ochi închis-albaștri,
Sclipi deodată clară, vis roz al tinereții,
Cum în obscure-azururi apar pribegi blonzii aștri.
O văz fugind prin codrul cel verde de jugaștri –
Era Erato albă iluminând poeții. –
De-a ei priviri focoase ar fi roșit sihaștri
Păliți, chlorotici, vineți de greul bătrâneții.
Purta bacanta-mi nuferi, bujori și violete,
înveșmântată magic în daurite plete
și-n varii polichrome bibiluri și altițe…
îmi aruncă pupila-i divine curcubee;
Dar eu, nebun! zic: Spectru! Cameleon- femeie!
Fugi! sufletul ți-e negru și mațele pestrițe!