Fir-ați pomilor, să fiți
foarte albi și zugrăviți
pe fulgul de peană smulsă
din norii cu față cursă.
Ah, să cadă peste mine,
frigu-n boaba de ciorchine,
cum decade dusă-n vin
via vie, în declin,
căci mai bine-ar fi să mor
decât să îmi fie dor
și mai bine-ar fi să pier
decât să îmi fie fier
vorba ridicată-n cer,
vorba cea cu trup de aer
litera cu râs de vaer…
Numai greutatea-i grea
numai roata se-nvârtea
în ieri și-n alaltăieri…
Suflete, mai bine pieri.
II
Mi-e dor de felul cum miroși,
de felul cum adormi cu tâmpla
peste menhirii somnoroși
și înverziți de ploaie.
O, niciodată, niciodată, niciodată
nu mi-a fost dor de vreo idee,
ci numai de un măr sau de un mers de fată
sau de o după-amiază.
Prea multe gânduri, și-apoi iarăși gânduri
și tot cuvinte fără trup,
mi-e dor de cuie și de scânduri
și de eres.
Ah, blestemate lucruri-bine
mirositoare întru nări,
mi-e dor, calule șchiop, Aleutine –
pahare goale…
Vreau să te-aud, să te adulmec, să te gust,
o, lucrul veșnic
sculptat de mine numai bust
și în cuvinte.
Dar nu pot nu e spart timpanul
prin care curg anomalii,
numite ora, ziua, anul
sau nenumite.
Urechea mea este un țărm de mare
e marginea de sus a sunetelor lumii,
supusa arătare
a neființei.
Doamne, Ptolemeu, blândule,
niciodată nu mi se face dor de idei
ci numai de lucruri, schimbându-le
din unu în trei și în cinci.
Mi-e dor de pietre, mi-e dor de carne, de trei,
de cinci, de șapte, de paisprezece,
de funia mirosului din tei
de care-am să mă spânzur.
Dar asta nu se-aude, nu, nu se aude,
unghiile mele sunt urechi, ele aud pipăitul.
Declar că mările sunt ude
și infinitul, ud.
Spun că sunt pești de sunet în vorbire,
că îi putem pescui cu undița
Declar că sunt smaragde și porfire
încoronând literele.
Surd, surd, astupat de apă
în care n-au mai căzut îngeri, de mult, –
și cal cu bot lung care nu se adapă
din cuvinte.
Niciodată nu mi-a fost dor de vreo idee
țin minte numai mașinăria
rubinelor dintr-o scânteie
care apără matern uzura timpului.
III
Curcubeu-beu
spaima lui Anteu
lacrimă în pleoape
cer cu alte ape.
Scutur dreapta, scutur stânga,
urechea de om nătânga.
Scutur vântul, scutur grâul
gura cea cu dinți și frâul
océanul din ureche
făcând stelelor pereche.
Numai cu de lucioli
când diezi și când bemoli
ha și ha
și ha și ha
plec urechea la dreapta,
hî și ha
și hî și ha
plec urechea la stânga
nu curge nimic din ea.
Dac-aș pierde din ureche
sunetul – umbra pereche
lumilor și morților
zilelor, nezilelor,
orelor, neorelor
și chiar nesecundelor
lepădat de apa care
ține pești în ea ca-n mare?
…timpanul mi-ar sta femeie
gravid numai de idee.