S-apleacã primãvara pe ferești,
Cu pãrul tot numai zulufi de soare,
Asa cum stai în umbrã și zâmbești,
O fi crezut cã gura ta-i o floare.
Simți rãsuflarea ei cu iz de ploi
Și iarbã crudã scânteind sub coasã?
Sã nu te misti. Poate cã intrã-n casã.
Vom prinde-o, sã rãmânã printre noi.
Ba nu, cã – cine știe – ești în stare
Mai mult decât pe mine s-o iubești;
Și-apoi îmi face rãu atâta soare.
Fii bun si lasã storul la ferești.