Stropi de plumb,
cad pe Zidurile cenușii ale Gândurilor,
strivindu-le cu greutatea Viselor,
tot mai tăioase și reci,
dezertate din palmele bătătorite,
cu Disperare,
ale unor Zile fără adăpost,
cernute prin sita deasă a Durerilor,
atâtor Singurătăți,
ale Depresiilor Absurdului Carismatic,
ce-și îneacă asfaltul Pașilor pierduți,
ai Zâmbetelor încremenite,
pe toartele cănilor de pustiu,
ale Cuvintelor aburite,
de Lacrimile Ochilor de Cer,
ce au rămas să-și dăruiască Seninul,
Nimănui.