Iaila pustiitor mai fumegă în noapte,
Marine zări în cer adăpostind,
Răsună tărmuri vechi și fierb în valuri toate,
E fără capăt somnul și veșnicul colind.
În largul celor vii, pe prundurile-albastre,
Las-să tot curgă viață… Pe-un țărm fără stăpîni,
Așteaptă chiparoșii, severi, și dintre astre
Răsare însăși Moartea cu prada ei în mîini.
Nu-i deranjează viața, de-o zi, de vreme multă,
Doar de pe maluri clopot nocturn, trezind năluci,
Străpunge barca zării și încetînd, ascultă
Straja de pe morminte și-albitele de cruci.
* * *
Ce devreme și-aproape apuse
Ziua noastră! Privește, mahmur,
Cum de bezna cîmpiei seduse
Nu se vede nimic împrejur.
Dinspre ceru-ntomnat se arată
Întunericul nopții − prăpăd.
Doar în Sud ochiul singur, de cată,
Siluiete de sălcii se văd.
Nici un sunet! Și inima bate
De tristeți ne-nțelese oricum.
De atît, că mi-i somnul departe,
De atît, că e beznă în drum?
De atît, că o toamnă vestește
Cunoscut, un adînc plumburiu,
Cu tristețea cătunului peste
Al stepei pustiu?
* * *
Din înalt luna-ntreagă se miră
Spre pămînt, dinspre împărății
Argintează apoi și răsfiră
Licăr palid pe albe cîmpii.
Trece-apoi, prea albită de vis,
Peste țărmuri de rîu pustiit
Numai negrul, uscatul prundiș
Dintre nuferi ar fi deslușit.
Prea puțin se zărește din maluri,
Undeva moara glasu-și răsfiră …
Satul doarme… Cu liniștea-n valuri
Din înalt luna-ntreagă se miră.
Versuri tălmăcite de Traianus