Cum abia smuls din marea bântuită
Sleitul, truditorul marinar,
De naufragiul ce-l zvârli la mal,
Doar ce aude și e mort de frică,
Și jură că, și dacă-i liniștită
Marea cea violentă, blândă chiar,
N-o mai înfruntă, îns-o face iar
Mânat de înclinarea lui cupidă;
La fel, Doamnă, eu însumi, de furtuna
Prezenței tale fug, spre-a mă salva,
Jurând că-n alta nu voi mai intra:
Dar sufletul, tânjind de dor întruna,
Mă face să mă-ntorc în preajma ta
De unde-aproape mort fugii cândva.