Piatra-i o frunte în care visele se unesc
fără ape unduinde sau chiparoși înghețați;
Piatra-i o spinare pentru curgerea timpului
cu arbori de lacrimi, cu irizații și planete.
Am privit ploile cenușii dinspre valuri
ridicându-și plăpânde brațe zdrențuite,
pentru a nu fi vânate de piatra zăcândă
ce i le desface fără să se ude de sânge.
Pentru că piatra îi ia semințele și înnorările,
scheletele ciocârliilor și lupii penumbrelor;
fără sunete, voci de cristale sau de flăcări,
doar murmure, murmure și murmure fără ziduri.
Așa stă sub piatră Ignacio, binenăscutul.
Totul s-a sfârșit; ce a pățit? Priviți-i silueta:
moartea l-acoperă cu verdea ei paloare,
punându-i capul pe-ntunecimi de minotaur.
S-a terminat. Aversele îi penetrează gura.
Și aerul ca un nebun îi ține pieptul prăbușit,
și dragostea, udată cu lacrimi de zăpadă,
se încălzește pe culmea turmelor de bivoli.
Ce ziceți? O liniște învăluită în duhoare.
Stăm cu un corp prezent ce se destramă,
c-o formă limpede ce tăinuia privighetori,
și o vedem umplându-se de găuri fără fund.
Cine-ncrețește giulgiul? Nu-i adevăr în ce se zice!
Aici nu cântă nimeni și nici nu plânge pe la colț,
nici pintenii nu-nțeapă, nici șerpii nu se tem:
Aici nu e nevoie de mai mult, decât de ochi
ca să privească trupul ce nu-și află odihna.
Aș vrea să văd aici bărbați cu glasuri aspre.
Cei care știu a îmblânzi și armăsari și râuri:
bărbați cu osaturi sunânde și care cântă
cu gura saturată de soare și granituri.
Aici aș vrea să-i văd. În fața lespezii.
În faț-acestui trup cu hățurile frânte.
Și vreau să-mi arătați unde-i ieșirea
pentru oșteanul ăsta înlănțuit de moarte.
Eu vreau s-aud un plânset ca de fluviu
ce are neguri dulci și țărmuri abisale,
să-i poarte lui Ignacio murirea, s-o piardă,
să nu ascult îngemănatul fornăit de tauri,
Care se pierde-n piața circular-a lunii,
ce-ascunde după fiica-ndoliată o carne rece;
care se pierde-n noapte fără cântat de pești
și-n buruiana albă a fumului de gheață.
Nu vreau să-ți pun pe chip albul lințoliu,
să nu te-obișnuiești cu moartea permanentă
Te du, Ignacio: nu vei simți încinsul muget.
Dormi, zboară și plutește: Și marea-i pe moarte!
Notă*
Ignacio Sánchez Mejías a fost un toreador spaniol . Figura sa a depășit arena luptelor cu tauri de departe, deoarece a fost și fan și scriitor literar , făcându-l unul dintre cele mai populare personaje din cultura spaniolă în timpul primei treimi din secolul XX . Când a murit ca urmare a unor împunsături de coarne, a fost onorat de mai mulți poeți ai Generației ’27, în special de prietenul său poetul Federico García Lorca în ,,Strigătul pentru Ignacio Sánchez Mejías”.