Colibe de-nălțimea omului
speranțe de culoarea nisipului
păsările alungesc orizontul și n-au umbră
poate nici oase
dumnezeu sau altcineva a retras vântul și norii
orașul mi se pare imaginar
ploaia dă liniște și mătase
petelor copacului de cinci ani n-a mai plouat
dinții n-au cai colibele n-au sat
o patrie complexă în care vara arde
fără pic de sânge
pe-atunci nu credeam c-o să mi se urască pe lume
spațiul e-o bibliotecă albă fără nume
o minge
veche ca paloarea
ca un ou limpede
nimic nu convinge
„salonul acesta l-a văzut dansând pe regele acela”
sau astfel de fraze…
ce suntem și ce nu suntem
apa mării pare un ceai, însă mările au secat
vaze
aruncate
liniște fină ca sarea
femeile-și taie rochiile să peticească stindarde
aici veacurile n-au identitate
hoarde
peste hoarde urmele șterse
ciuperci de praf, coduri, verze
veștede… sau poate
cineva a retras timpul relieful apa și cerul
o patrie complexă de pepeni și tomate
ruginite ca fierul