Orice înger e înfricoșător. Și totuși, vai mie,
vă invoc pe voi, păsări aproape muritoare ale sufletului,
știindu-vă bine. Unde sunt vremurile
lui Tobie, când pe umilul prag al casei cobora
unul din cei mai strălucitori dintre voi,
puțin travestit pentru călătorie și care nu mai înfricoșa;
(un tânăr iscodind curios pe-un alt tânăr).
Dacă arhanghelul, primejdiosul, acum ar veni
dinapoia stelelor, dacă ar face un singur pas
coborând și-apropiindu-se de noi: atât de tare s-ar zbate inima
încât zvâcnetul ei ne-ar ucide. Cine sunteți voi?
Desăvârșiri ale zilei dintâi, voi răsfățați ai Creației,
creste înalte, piscuri împurpurate de auroră
ale oricărei Faceri, – polen al dumnezeirii dând în floare,
articulații de lumină, trecători, trepte, tronuri,
spații de esențe, scuturi din desfătări,
tumulturi ale simțirii în furtunoasa-ncântare și dintr-o dată, solitare
OGLINZI a căror iradiată frumusețe
se recreează mereu și mereu întorcându-se pe propriul chip.
Căci pentru noi, a simți înseamnă să ne cheltuim; ah! noi
ne exalăm ființa; de la o flacără la alta
dăm tot mai stinsă mireasmă. Ne spune uneori cineva:
da, tu îmi pătrunzi în sânge, odaia asta, primăvara
se umplu de tine … Dar la ce bun? nu ne poate păstra,
dispărem în el și pentru el. Iar pe ei, care-s atât de frumoși,
o, cine-ar putea să-i păstreze? Neîncetat pe chipul lor
aparența se înalță și piere. Ca roua de pe iarba dimineții
ceea ce suntem se ridică din noi, așa cum se pierde căldura
dintr-o mâncare fierbinte. O! zâmbet, încotro? O! privire-nălțată -:
nou și cald val care pleacă din inimă, se depărtează -:
vai mie: totuși ACEASTA SUNTEM. Spațiul fără de margini
în care ne-absoarbem păstrează vreo urmă, mireasma noastră?
Îngerii nu iau în adevăr decât numai ce este al lor, propriul lor suflu
sau, uneori, din greșeală, și puțin din ființa noastră?
Suntem amestecați în trăsăturile lor, măcar atât cât nedeslușitul
pe chipul femeilor ce poartă ascunsul rod? Ei o trec cu vederea
în vâltoarea-ntoarcerii în ei înșiși. (Cum ar putea să-și dea seama?)
Îndrăgostiții, de-ar înțelege, ar putea să vorbească
ciudat în al nopții văzduh. Fiindcă, pe semne, totul
ne tăinuiește. Iată, arborii SUNT; casele
în care sălășluim, dăinuie încă. Numai noi
trecem pe lângă toate ca un schimb aerian.
Și toate se unesc să ne-ascundă-n tăcere, jumătate
de rușine, poate, iar jumătate din negrăită speranță.
Îndrăgostiților, voi care vă sunteți de ajuns în calda voastră
îmbrățișare și care cunoașteți mulțumirea: pe voi vă întreb, ce suntem?
Voi vă cuprindeți. Aveți vreo dovadă?
Iată, mie uneori mi se întâmplă că mâinile mele se-mpreunează
și își dau seama una de cealaltă, sau că fața mea ofilită
în ele se cruță. Aceasta îmi dăruie puțină conștiință
de mine însumi. Totuși, cine numai pentru atât, ar îndrăzni SĂ FIE?
Voi însă, care sporiți unul în extazul celuilalt
până ce el, covârșit,
imploră: DESTUL -; voi care în mâinile celuilalt
mai îmbelșugați deveniți decât anii rodnici în struguri;
voi care uneori vă absorbiți în preaplinul celuilalt:
pe voi vă întreb despre noi. Știu,
sunteți atât de fericiți în atingerea voastră
pentru că alintul vă păstrează,
pentru că locul pe care voi, suavii, îl acoperiți
cu îmbrățișarea voastră – nu piere; pentru că
sub voi simțiți acolo vibrând dăinuirea fără prihană.
Astfel, îmbrățișarea voastră vă făgăduiește
aproape veșnicia. Și totuși, atunci când ați învins
spaima primelor priviri și dorul la fereastră tânjind,
și cea dintâi plimbare-mpreună, O DATĂ doar în grădină:
îndrăgostiților, mai SUNTEȚI încă? Când unul pe altul
la buze vă duceți spre-a vă soarbe: licoare la licoare,
o! cât de ciudat atunci cel care bea evadează din faptă.
Nu v-a mirat pe câte-o stelă atică prudența
gestului omenesc? Iubirea și despărțirea nu erau oare
atât de blând așezate pe umeri ca și cum ar fi fost făcute
din altă substanță decât a noastră? Amintiți-vă mâinile,
cât de fără greutate se lasă, deși torsul e-atât de puternic.
Acești stăpâni pe ei înșiși, știau: numai
atât ni-i cuprinsul, ATÂTA e numai al nostru, AȘA să ne-atingem;
mai puternic zeii ne strâng. Dar asta e treaba zeilor.
De-am putea și noi să găsim o pură, îngustă, dăinuitoare
esență de omenesc, o fâșie de pământ roditor care să fie
al nostru între fluviu și stâncă. Căci inima noastră
ne depășește mereu ca și ei.
Și nu mai putem s-o urmărim cu privirile
în imagini în care se potolește, nici în
trupuri dumnezeiești, în care sporind, se domolește.