sunt cântece în care mor
veșnic adusă de munți pe-o tipsie
iubita mea pare-o sintagmă
târzie târzie
spațiile-o desenează cețos
sub cupole de magmă
altedăți
dansând pe buzele tăcerii ca pe mânerul unei căni
clipa rămânea pe jos
amurgul demite un sadic
iubita mea probează singurătății
grămezi de vânt călător
iubita mea probează destine
sau rochii
lumină pătrunsă în lume dramatic
pulberi și culpe
resturi de hohot și tagmă
caldul său imn de-nșelăciune mă-mbie
caldă nălucă îmi fulgeră ochii
și-nșeală mierea țărmului atic
iubita mea probează răni
dansând pe marginea ororii ca pe mânerul unei căni
ea-și tocește pantalonii-ntre pulpe
și-sâmburii-n orașe mult străine
atârnă deasupră-i un răsunet firmament
la care n-ajunge sângele ei totuși dement
când sparge zarea vârteșugul
acestui trup uituc de sine
din care gust pe care-l ciugul
prin care-un orb și-aprinde rugul
prin care-o oarbă trece-n nimb
spălând cu goluri un tumult
cu vânt spălând un fost Olimp
de mult întors, plecat de mult –
sătulu-atâtor mutre de
fantome, pulberi, tropi mecanici
omul litere și-i bine
alină pauze
și vine
(iubita mea probează panici
la țărmul mării putrede)
din fundul mării pân′ la mine,
o mare care te conține
un conținut glodos de dâmburi
iubita mea probează sâmburi
de somn… de vânt…
mișcări puține
pe-un lujer lung de ascensor
pe o ruletă de țarțamuri –
sunt cântece în care mor
iubita mea probează geamuri
iubita mea probează șoapte –
și-s cântece în care-i noapte
ori totdeauna va să fie…
un mort la mine-n colivie
și-o colivie-n care luna
retrage straniu pe-o tipsie
de hohot, munții, totdeauna
înruginând zăpezii gândul
cu bâjbâielile ei sumbre;
iubita mea probează umbre
și păsări mici luminiscente,
mai mici ca bobul ori ca blândul
prundiș de aștri-n care scuturi
legând aripi la câte-un sfânt,
latentei sale orgi de tente
ori ghemotoace de pământ
(să-și cânte singură-n vecie)
Un colier de temple-n vânt…
Iubita mea probează fluturi
(tu cine ești? Eu cine sunt?)
lui nimănui și nu se știe,
probează nori și păpădie
cum cântă-o jucărie-n gând…