Pe dealuri ninse mergi astăzi la pădure,
Coborî spre Valea Mare sub cerurile sure,
Și fagi cu coajă albă, la șipotul de leac,
Ca stranii colonade de templu se desfac.
Te-oprești să bei din apa curată ce dă viață,
Îți spune pădurarul: – E sipot sfânt, nu-ngheață.
Și da să cheme basmul vechi al izvorului…
Dar nu-l ascultați, ți-e gândul – vezi tu – la fața lui.
Îți amintești bordeiul poienii, totul verii,
Și câinii care latră doar, doar o să te sperii,
Și fața răsărită în drum ca din pământ,
Și ploaia de lumină a soarelui în crâng.
Și gardul viu și umbra pădurii tremurate,
Potecile, răscrucea – îți amintesc de toate:
De mușchiul cald pe râpă de unde-n codru vezi
Colinele albastre cu vii și cu livezi.
De guruitul dulce-al porumbului sălbatic,
De fața mai sfioasă ca un porumb sălbatic,
De serile sub fagii prieteni când o stea
Se anina de frunze ca fața să mai stea…
Îți amintești de toate, vezi toate: ochiul, geană…
– Moș Pavel, ce-ți mai face, de-acum un an, Ileana!
– Boierule, am dat-o după un cârciumar
De prin Lerești; e omul chiabur … Auzi doar rar
Cum sună și răsună, departe, în pădure,
Auitor, a moarte – departe – o secure.