E seară, iubite, nori lungi de-ntuneric
Pe culmile albe încep să coboare,
O lume de apă încet își arată
Șuvoaiele ei trecătoare.
Prin lumea de apă femeia pierdută
Asemenea chipului meu din fîntînă
Cu cît îmi plec fruntea cu-atît se ridică
Din marea și blînda țărînă.
Și-atuncea cînd chipul meu trece în apă
Și fața mea pală în ea se oprește
Pe chipul meu ud ca de-o ploaie eternă
Figura de umbră-și lipește
Privește-mă bine, iubie, e seară
Și stăm rezemați de fîntînă
Și-n lumea de apă stă chipul de moartă
Ce-ntinde spre mine o mînă.