Crâșma
Bețiv e doar cel care s-a liberat de sine.
Păgân piosu-i dacă la sine tot mai ține.
Iar crâșma-i dintr-o lume ce n-are-asemuire,
și-n care-ndrăgostiții-și au locul de-ntâlnire.
Vezi, pentr-un suflet crâșma devine cuibul drag,
și orice crâșmă este-al Nemărginirii prag.
În crâșmă bețivanul stă ca într-un pustiu.
Miraj devine lumea și tot ce este viu.
Pustiu-acela este-un pustiu nemărginit.
Nici început nu are și n-are nici sfârșit.
În lungul lui chiar dacă un veac ai alerga,
tu n-ai da nici de tine și nici de-altcineva.
Cei ce rămân acolo n-au cap și nici picioare.
Nu e păgân niciunul, dar nici credință n-are.
S-au îmbătat cu vinul ce-i leapădă de sine,
au rupt cu tot ce-n viață înseamnă rău și bine.
Sorbit-au fără buze din acel vin anume
și nici că le mai pasă de-un rău sau bun renume.
Nu vor să mai vorbească nimic despre viziuni,
trăiri înălțătoare, iluminări, minuni.
Sorbind mireasma drojdiei de-orice s-au lepădat
iar gustu-anihilării deplin i-a îmbătat.