Ridicarăm trunchiuri aducerilor-aminte,
cenușiul în îndrăzneala lui îndepărtându-l.
Se înălțase marea și rămase neclintită
și se limpezi glasul privighetorii.
Și răsăriră din seva plantelor tablouri tremurânde
și alergară fetele în urma lor
și-nmuguriră-n ele câmpul și odihna.
Începură să bată singurătățile dinspre miezul nopții
în noi
și el se răsuci ca o clapsidră.
El își despică ramurile uscate și iscă lumină
și vânturile se aplecară ca un scut
peste oraș
și a fost noaptea fior al desfătărilor,
așa cum se cuvine.