*Mamei mele, care ne unea pe toți cântând la pianul ei vechi.*
Era-n sufragerie, dintâi, era în blânda
odaie-a celor șase: Maria, Augustin,
Vicente, Milagritos, Josefa, Rafael.
De-acolo vin spre iarna de-aici, din depărtare,
pierduți aproape, dispăruții mei,
frații mei morți nainte s-ajungă vârsta mea:
de-acolo-mi vin aceste acorduri ca de apă,
și tot de-acolo-mi vine acum această creangă,
smulsă de vânt din crângul bântuit,
ce azi, în văl de lacrimi, m-apropie de voi
prin amintirea unor mâini care-au fost odată.
Apoi, era-n odaia din colț, și în penumbră,
nu în sufrageria celor șase,
departe – și aproape de voi – ce mă simțeați
pierdut ca pentru totdeauna-n viață;
era târziu, foarte târziu când visul
vestea sosirea lui, și un acord
de apă, și-o creangă nocturnă, și o briză,
o dragoste-o durere mă unea
cu voi atât de blând,
prin mâinile-ostenite ce-au murit.
Și e departe-acum,
mai departe, în exil, departe
e de sufragerie, de colțul în penumbră
al sălii; ești acum aici, înfrigurat,
cu inima străpunsă de iarnă, cu Maria,
Vincente, Milagritos, Josefa, Augustin –
și Rafael, al șaselea, se-ntoarce
prin creangă, prin iubire, prin mare și durere
prin mâinile ce-au fost, și ce le plâng.