Ne-am înecat,
într-un Secret,
al Timpului Iubirii,
ce nu vroia să ne spună,
de ce ne-a dăruit Singurătatea,
Răsăriturilor,
Nimănui,
pe care Cuvintele rostite,
de Inimile de Jar,
ale Viselor,
l-au invitat la masa Viitorului,
pe fața căreia,
am așternut Fericirea,
fără să bănuim măcar o singură dată,
că alături de noi,
se așezase și Destinul,
cu coatele murdare,
de noroiul Întrupărilor,
atâtor Clipe,
și că ne va vărsa pe țesătura Fericirii,
Absurdul amar,
al acestei Lumi a Deșertăciunii,
pătându-ne-o astfel cu Moartea,
pe care n-am mai reușit,
să o îndepărtăm,
oricât de mult,
ne-am spălat,
fiecare fărâmă de Amintire,
plină de Durere,
care ni se impregnase,
pe fața de masă,
a Viitorului,
ce ne aparținuse,
undeva-cândva,
Iubirii,
pe care dorim și acum,
atât de mult,
să o reîntâlnim,
măcar o singură dată.