Stătea așa, întinsă și cerească,
De parcă-ntreaga lume i se dete.
Iar eu, în neputința mea prostească,
Zăceam răpus, ca-n iad, lângă perete.
Mușcat de șarpe, așa o să sfârșească
Chiar la izvor, drumețul ars de sete.
Ca-n vis, respirul ei era un murmur,
Eu îmi țineam suflarea, să n-o tulbur.