Într-o țară unde Visul e stăpân peste Durere,
Într-o țară de văzduhuri adumbrite de amurg,
Sus pe-naltele terase, peste care zboruri curg,
Freamăte fâlfâitoare într-un fluviu de tăcere,
Leda mai visează încă minunatul trup de pene,
Lebăda ce nu dispare de pe cerul legendar…
Și iubirea-i cere încă zeilor înalți, ca dar
Mângâieri înaripate dulci ca fluturări de gene.
Iată-o, albă, cu penetul de zăpadă nupțială,
Pasărea atotcurată, nepătată de iubiri,
Cum își lasă lin, în zboru-i visător de năluciri,
Crinul gâtului subțire pe a penelor petală.
Și fecioara îndrăznește brațe dornice să-ntindă:
În amforă ei de-argilă pieritoare, vie vrea
Să culeagă înflorirea de lumină și de nea
Ca din smulsele avânturi, roză vântului să prindă.
Dar lăsând pământul jalnic și iubita ce se miră,
Pasărea născută pentru siderale cununii,
Își ridică hieratic spre-ale stelelor domnii
Aripile nălucite, arcuite-n chip de liră…