Mama, mîine plec la Santago
că să mă spăl în binecuvîntarea și-n plînsul tău.
Îmi potrivesc dozarea și roșul
Cu plaga falselor griji.
Acolo mă așteaptă arcul tău de spaimă,
columnele neliniștilor tale
care încheie viața. M-așteaptă curtea,
coridorul de jos cu podoabele-i
de sărbătoare. M-așteaptă vechiul tău fotoliu,
acea mobilă bună și trainică, strînsă în piele
solidă, care adăpostește, seara să scîrțîie, fesele
strănepoților, în curele și arcuri.
Cern afecțiunile cele mai pure.
Mă răsucesc, n-auzi șuier de sondă?
N-auzi tobă în zori?
Plăsmuiesc cuvintele tale de dragoste
pentru văgăunele acestui pămînt.
O, de s-ar așeza zburătoarele file
la semnele de carte cele mai depărtate,
la cele mai clare citate.
Așa, moartă nemuritoare, așa.
Sub dubla arcadă a sîngelui tău, pe unde
se trece în vîrful picioarelor, de pînă și tata
ca să pătrundă-aolo,
se face mic, mai mic de jumătate,
de seamănă cu primul meu copil.
Așa, moartă nemuritoare.
Între colonada osemintelor tale,
ce nu se prăbușește nici un plînset
și-alăturea de care nici destinul
nu poate pune-un deget.
Așa, moartă nemuritoare.
Așa!