Mănăstirea-și doarme moartea lângă țărm de Acheron
Oglindindu-se în undă, stâlpi s-arcade se confundă,
Pe când clopotu-nviază trăgănat și monoton
Un fior ce din aramă zboară-n lung și-n larg pe undă.
Pretutindeni e-ntuneric, neagră moarte pretutindeni —
Sub uitare, ca-ntr-o vată, zace-al traiului transport;
S-au dus patimile toate, — voci de tunet sau de grindini, —
Lângă glăucele ape mănăstirea e un port.
II
Dar tăcere: rugăciunea, și un disc în noaptea brună —
Limbi bronzate graiul ritmic îl propagă împrejur,
Tinicheaua de pe turnuri albăstrită e de lună
Ș-a bisericii năluca își dă brânci în clarobscur.
Tot așa se naște-n mine, sub mister, o frământare —
Oh! simțire, te crezusem întinată pentru veci.
Și afară din Gomora te-azvârliși prin o sforțare
Spre-a-mi repune-argint în suflet și un psalm pe buze reci.
III
Și deci iată că de lapte se fac glăucele ape,
Balta muceda e toată fermecat mărgăritar,
Iar pe vechiul zid pe care liliacu-atârnă grape,
Licăriri de pietre scumpe licurici zglobii presar.
Iată însă și rogozul că-mprumuță-o voce clară
Și-nstrunează profeția unei magici bunătăți,
Ce-n toți timpii și-n tot locul priveghează tutelară
Ca o stea ce strălucește din adânci eternități.
IV
Biata inimă pe care o crezusem pe veci moartă,
Înviere, și în tine, schit de taină, a tocat,
Și sub lacrima lunară, — strop de rouă-n orice soarta, —
Flori de-argint albesc în cerul unui trai întunecat
Iar în vraja răzlețită, scânteiază taina rară
Ca-n afar’ de clipa vieții sunt sublimele-aurori,
Că din iarna-nghețătoare naște caldă primăvară,
Și că giulgiurile morții sunt drapări de-nvingători.