Multe luntri pe fluvii trec,
și una sigur l-aduce,
dar să sărut eu nu pot,
și el se va duce.
Afară era mai.
Pe scrinul nostru-nvechit
două lumânări mai ardeau;
mama cu moartea vorbea,
dar glasul ei frânt s-a oprit.
Și cum stăm mică-n tăcere pierdută,
n-am ajuns în țara străină,
de mama cu spaimă recunoscută,
m-am înălțat numai până la pat,
am aflat doar palida-i mână,
și binecuvântarea ea mi-a dat.
Dar tata, de nebunie cuprins,
sus, către gura ei m-a împins,
și binecuvântarea ea mi-a luat.