Această noapte care mă provoacă
mai bine m-ar tăia și-apoi m-ar bea
așa cum stau, în propria mea umbră,
căzut ca într-o ceașcă de cafea…
De-atâta timp, eu nu știu decât bezna.
Ca sarea pe o rană a căzut
pe simțurile mele dimineața
în fiecare noapte din trecut.
Ridicol te iubesc, în tot nesomnul,
De parcă mă-nspăimant, că-n zori de zi,
dac-aș dormi, aș fi sortit să aflu
că-n veci de veci n-am să te pot gasi…
Probabil noaptea vine de la tine
de e atât de tristă și de grea,
cum stă în geamuri și contemplă-n horă
nesomnul meu și insomnia ta.
De dorul tău, de-atât amar de vreme,
chiar înainte să te fi născut,
veghez aici, cu toată noaptea-n brațe,
și fără somniferul cunoscut.
Nesomnul meu a și plecat spre locul
în care însăși se va-mpreuna,
în dans de jertfă, prin cetatea moartă,
pe caldarâm, cu insomnia ta.
Și totuși, tu nici nu mi te născuseși,
când eu, în așteptarea ta, pe-aici,
îmi exersam puterea insomniei
și toată turma de nesomnuri mici.
Și ai venit s-avem aceeași noapte
ca să ne poată fi la fel de greu
și insomnia ta să se unească
sub felinare cu nesomnul meu.
Și cad în ceașca de cafea cu zațul
la umbra ochilor deschiși ai mei,
și haide, umbră fără de odihnă,
în zorii zilei, vino să mă bei!