Noapte de noapte stau pe malul unui râu, privind
În apa lui înceată și neagră de umbră.
Și trec cu apa chipuri, trec încet și măsurat,
Meduze-aproape stinse în noaptea fără cer
Și fără zi de mâine sau de ieri.
Cunosc acele chipuri, prea bine le cunosc,
Ele nu sunt animale și nici flori,
Nu sunt închipuiri și nici, de fapt,
Forme ale aducerii aminte.
Iar ele nu mă văd, doar trec,
Și sunt departe izvoarele acelui râu
Și timpul chipurilor care trec mereu
Și chemarea deșartă.
Iar râul curge mut prin întunericul închis,
Doar fulgere tăcute luminează în răstimpuri orizontul,
Și chipurile trec iar eu rămân,
Și parcă nici nu sunt și, nefiind,
Nici nu am fost.