Era o vreme când noaptea
La înălțimea ei adevărată
Nu-mi întuneca vorbele
Inima mea își dăruia lumina.
Ochii mei înțelegeau scaunul de paie
Masa de lemn
Și mâinile mele nu visau
Din vina celor zece degete.
Ascultă-mă, Căpitan al copilăriei mele,
Să facem ca altădată
Să ne urcăm pe puntea primei mele nave
Care străbătea marea când aveam zece ani.
Ea nu naufragiază în apele visului
Și miroase desigur a smoală
Ascultă: numai în amintirile mele
Lemnul e încă lemn și fierul dur.
De mult, de mult, Căpitane,
Totul e pentru mine-un nour și eu sunt muribund.