Da: scoica moartă, peștera adîncă
răsună ca o inimă. Dar ce-i
maimuțăritul glas născut din stîncă,
sau zvonul din cochilii, pentru cei
ce vor să prindă pulsul fără nume,
mereu egal și-ascuns în sfera lui
ca-n sacra răsuflare-a unor Mume ?
Ecoul e prezența nimănui.
La fel pentru cuvinte. Voci de noapte,
cei mari, cei duși nu ne-au lăsat decît
tărîțele rostirii, biete șoapte
ce ni se-mpotmolesc solzoase-n gît.
Ah, unde-i duhul lor de spadă trează ?
Din colbul sunetelor moarte, – cum
mai poate să se scoale marea Frază ?
Oracolul e mut și scuipă scrum.