Alunecând,
pe povârnișurile Conștiinței,
căzută în genunchii Greșelilor Creației,
care se închină,
la Icoana făcătoare de minuni a Disperării,
ce spală Timpul,
pe tălpile obosite ale Speranței Întunericului,
de a mai ucide,
noi Eternități de Clipe,
furate odată cu noi,
din Amintirile Viitorului,
unde eram Nemuritori alături de Iubire,
după chipul și asemănarea căreia,
ar fi dorit Dumnezeu,
să-și clădească Lumea,
dacă nu ar fi ratat amarnic,
locul Păcatelor Originare,
de la masa de Joc a Absurdului,
care nu trebuiau să fie incluse,
în Predestinarea noastră.