Peste Polijova
luna a căzut,
de un țărm de lut
sfărâmându-și prova.
Vântu-și mână barcă
neagră de postav;
pâlpâie, bolnav,
cerul spre Tătarcă.
Cresc în noapte gheare.
Mari sălbăticiuni
scuipă-n zări cărbuni,
rumegă dogoare.
Șanțul anticar,
rupt de proiectile,
putredele zile
ni le surpă iar.
Stăm ca-n mușuroaie,
îngropați de vii
Toată viață ni-i
suptă de noroaie.
Unu-njură. Altul
geme printre dinți.
Tâmplele-s fierbinți,
noaptea ca asfaltul.
Ud până la piele
tot sunt străbătut
de un duh stătut
de hoit și de stele
– Ai, bă, o, țigară?
Vreau s-o trag adânc,
s-o beau, s-o mănânc,
adânc să mă doară.
În neagră tăcere
nici un dor n-adun,
doar tutun, tutun,
amar ca o fiere