Ție n-am să-ți spun niciodată domniță
prințesă sau jupâneasă
niciodată n-am să caut un epitet pentru tine
crinoline nu vei purta, nu-ți vei profila chipul pe nori
când toamna are hematii de aur în sânge,
n-ai să fii gazelă sau licornă, sânii tăi
nu vor fi pui de ciută din țara lui Israel
nici cupe de crin cu un mic paianjen în ele
și de culoarea abominabilă stacojiu
dar te vei oglindi în bălți primăvăratice
de-a lungul șinelor de tramvai, când casele
par decupate pe azur și când ace și foițe de gheață
înnegresc arborii,
căci tu ești femeia mea, apriori ca spațiul și timpul,
dată mie odată cu scânteietoarele constelații
nemuritoare ca însăși ideea de existență.
zâmbetul se desface ca nimic altceva
decât ca zâmbet de femeie, filmat cu încetinitorul,
și mereu reluat, în interioare și peisaje cu valuri și lună
tu ești femeia mea, odată am fost reptile,
odată fluturi și odată păsări, noi nu ne-am născut
pe aceeași planetă, în trupuri asemănătoare și diferite
în același oraș, cu același sufocant aer primăvăratec în oase
ca să fim străini, ca să ne fim doar oglinzi
de la o vreme visăm aceleași vise
în care visăm aceleași vise
în care visăm aceleași vise.
———————————————————————————————