Poezii de Ion Caraion

Te zbați în sângele meu ca vidra în vârșă. Minciogu-n heleșteul tăcerii lungi îl vâr. Șătrarii-au scos din ape o amforă și-un cal. Ca pe o…

parisul e un ambalaj al mirării ți-ar picura umerii ca stropii de tuș ai nopții dansând parisul e pisica dimineții aceleia cu piciorul în…

Sunt ideea prin care se intră în cetate. Nu e de ajuns să dai un regat pe un cal. Pe un cal trebuie să dai totul, pentru a nu rămâne în afara…

Cât gămălia de chibrit, în sertarele ei – liniștea poartă (împăiată grăbit) o pasăre moartă. S-a întâlnit un nor cu alt nor. Cerul coboară…

Cu pas de-armăsar plimbat sub stele ososul mădular al orii mele țâșnii-ntre păroasele magmei tale (ca o gură) adâncuri. Și oasele noastre…

Erau scame, o ceață era-n fața ochilor azi-dimineață Mein Gott! Meine Frau! ca pe-un scripete suiau coborau mutele sumbre torențialele țipete…

Noaptea împinge nicăieri, înghiontind-o, o formă informă: rest uman. Se aude suspinul făpturii îmbrâncite

disputa zeilor cu insolența și electricitatea e teribil morții vor amesteca ziua și noaptea într-o aceeași uitare, într-un același noroi și…

Crănțănea covrigi uscați pe sfoară primăvara rară, dar de-afară. Doar din mână și c-un lemn dinadins ne face semn domnu-n gri de astă-noapte…

Se tunde iarba. Se cosește fânul. Pământu-i o felie de pâine grunjoasă. Bătrâna cenușă a zilei. Bătrânul nopții craniu de pâine. Ce-ți pasă,…