Poezii de Ion Monoran

Am crezut în tine câmpie arsă de soare spre seară ca un vagabond într-o flanelă roșie ocolind satele înainte și-napoi sărind peste Timiș…

Ce seară, Doamne, eu ca o statuie am trupul orb și-n palme-s ros de cari și parcă simt cum luna prinsă-n cuie pricinuiește-n glasul meu…

Moi și cărnoase aidoma colinei de pe care se zăresc imaginile ciudate despre care vom încerca să vorbim în continuare fără vreo semnificație…

Pe sub sârmele electrice de-a lungul străzii 6 martie într-o rochie albă și umedă noaptea se retrage răsfirând vrăbiile înșirate ca niște…

Nu ne vom înghiți niciodată sub epiderma sfâșiată a zilei ascunși în avanposturi înșelătoare îmbâcsiți de mirosul de gașcă al realității când…

Înainte de-a fi sat această îngrămădire de ruine ușor înclinate pe sub arborii cu crengile încovoiate încât din loc în loc se mai ițesc bucăți…

Noaptea asta care se sprijină pe schelete de sulf printre arbori și Ion Monoran refăcut din bucăți de tablă și roți de automobil prin oraș…

Află despre mine că sunt necăsătorit, angajat al unei întreprinderi timișorene. Deci nu sunt student ori vreun poet de patruzeci de ani tânără…

Plouă – nu, ‘s lacrimi surpate-n haleala mujicului sub potopul de înjurături și scrâșnete par hârtii colorate de o sută ce forță ce…