Poezii de Miguel Hernández

Vopsită, nu goală; vopsită mi-e casa în culorile patimei și suferinței. Se va-ntoarce din jale, de unde-a fost dusă, cu masa ei goală, cu…

Cine va umple acel gol pe care trupul tău nemișcat trupului meu l-a lăsat?

cincisprezece și optsprezece, optsprezece și douăzeci… O să am ziua mea de naștere la focul care mă cere, iar dacă timpul meu rezonează…

Trunchiuri de-nsingurare, prăpăstii de tristețe pe unde plâng în hohot.

Sunt toate casele ochi ce străluminând stau la pândă. Sunt toate casele guri ce scuipă, mușcă, sărută. Sunt toate casele brațe Care se-mping…

Un sfat să-mi dea marea, să-l urmez sunt dator: să iubesc sau să mor.

Ceapa este ger închis și sărac: gerul zilelor tale și a nopților mele. Foamea și ceapa: gheață neagră și îngheț mare și rotund. În leagănul…

Triste războaie fără emblema iubiri. Triste, triste. Triste arme când nu-s arme cuvintele. Triste, triste. Triști oameni când nu mor de…

sărutând femeie, la soare, este a săruta În toată viața. buzele se ridică electric raze vibrante, cu toată strălucirea a unui soare între…

Ei spun că-s altul, par schimbat; dar eu același am rămas din pântecu-ți îndepărtat.