Poezii de Salvatore Quasimodo

Seară: lumină îndurerată, leneșe clopote se scufundă. Nu-mi spune cuvinte: în mine tace iubire de sunete, și ora-i a mea ca pe vremea…

Mi-e dor de mâinile tale albe în penumbra luminii: aveau o mireasmă de roze, de crânguri, de moarte. Iarnă străveche. Căutau păsărelele meiul…

Mă nasc naufragiat în lumina ta, seară de ape limpezi. De senine foi arde aerul consolat. Dezrădăcinat dintre cei vii, inimă provizorie, sunt…

E poate un semn adevărat al vieții: copii în jurul meu dansează cu ușoare mișcări de cap un joc de cadențe și de glasuri de-a lungul pajiștii…

Ambiguu râs îți tăia gura spre a-mi da suferință deplină, un ecou de mature angoase reînverzea pentru a atinge carnea cu semne obscure de…

Derivă de lumină; fugitive vârtejuri, aeriene zone de sori, abisuri urcă: deschid brazda care-i a mea și m-adaug. Și dorm: de veacuri iarba…

Dorință de mâinile tale limpezi în penumbra flăcării: miroseau a stejar pitic și a trandafiri; a moarte. Iarnă de demult. Păsările căutau…

Nicicând nu te-nvinse noapte mai clară dacă te deschizi râsului și-ți pare că atingi o întreagă scară de astre care s-a mai coborât în vis…

Și iată-i pe trunchi ei sparg pietre: un verde mai nou decât iarba că inima se odihnește: trunchiul părea deja mort înclinat pe râpă. Și totul…

Fiecare stă singur pe inima pământului atins de o rază de soare: și deodată e seară.