Sub bolți de ramuri goale, singur, peste
Cărarea desfundată unde care
Cu boi în toamna coborâră lemne,
Urc greu priporul printre trunchiuri negre
Ce-așteaptă încă mugurii zadarnic.
Sub pașii mei uscat foșnește frunză
Din alte veri și tot aud departe
Cum bate în trunchi mort cioc surd de păsări.
Sus printre crengi cer înnorat boltește
Tot plumb, și-n mine plumb pustiu adună.
Merg singur, apăsat, pe drumul umed
În care urmă pasului rămâne.
Și trist mi se întipărește-n minte
Obrazul tău mereu, așa cum dorul
Nealinat mi l-a păstrat în suflet.
O clipă-l văd și iarăși mi se șterge
Cu formă pasului lăsată-n urmă.
De-acuma piere și cărarea, numai
Potecă din pădure mă îmbie
Spre genele poienii. Fără vrere
M-opresc uimit. Ești tu în alb, aievea?
Ba nu, un prun sălbatic stă în floare
Și peste groapă iernilor mai cheamă
Plăpândul chip al tinereții tale.