Primăvara mea
ce năvălea în public
depletită,
zgomotoasă,
ce Dumnezeu vărsa
cu-atâta abundență
pe străzile-mbrăcate cu sidef duminecal,
era româncă
și se proptea cu umărul
de fiecare casă.
Primăvara mea
mă-ntâmpina la fiecare colț de stradă
cu bulgări cristalini de râs dezordonat
și-mi flutura apoi în semn de pace
cămașa-i albă și subțire ca un vis.
Când uneori îi fugăream necumințenia trupească
mi se-ascundea în colț de suflet
și-apoi pe negândite mă îmbrățișa
cu gustul amărui de mugur verde
al buselor de cocaină roșie ca o jertfă.
Dar primăvara mea
este acum cenușie ca o tristețe
și n-o mai întâlnesc la nici un colț de stradă.
O caut și-o găsesc la marginea orașului
pe maidanele buburoase
într-o rochie decolorată,
cu părul strâns sub basma
și puțin îmbătrânită.
Acolo primăvara mea
se joacă de-a casa
cu copiii care toată iarna au adunat surcele.