Veneam ca prizonierul de război
Către căldura propriei lui case
Și am bătut la ușă în zadar:
Femeia mea, de-acolo, se mutase.
La cin’ să-ntreb și unde să mă duc?
Cu suspiciune mă priveau vecinii,
Când eu veneam din linia de front
Și depășisem multe alte linii.
Credeam că mă va aștepta în prag,
Să-i povestesc, plângând, întreaga luptă
Și să-i ofer coroana mea de răni
Și inima arzând în haina ruptă.
Gândind la ea, m-am ridicat din morți
Și mi-am învins coșmar și oboseală
Și adusesem iarbă din tranșei,
Pentru-a cinsti iubirea mea fatală.
Și îi făcusem casă pentru noi
Și pentru ăla care-o să se nască,
Din dragostea venirii de pe front,
În noaptea noastră cea mai pământească.
Eu așteptam să intru și să văd,
Pe toți pereții albi ai casei noastre,
Trofeele trimise de pe front
Și amintiri din marile dezastre.
Aveam un fel urgent de-a respira,
La ușa ei de casă părăsită
Și am crezut că mor când mi s-a spus:
“Zicea c-o vinde, fiindcă se marită”.
Zburasem pe întregul drum de-ntors,
C-un dor nebun de casă și femeie,
Dar îmi venea să mă întorc pe front,
Să mă omoare ceilalți în tranșee.
Și nu mai am pe nimeni pe aici,
Treptat, treptat, puterile mă lasă
Și cred c-a fost coșmar de om rănit
Credința-ntr-o femeie și o casă.
“Să nu fiți supărat”, mi-a spus un om,
Redeschizându-mi fără voie rana,
“Dar, întreținerea ne costă mult,
S-o fi mutat la soțul ei, sărmana”.
Alerg împleticindu-mă pe străzi,
Iubirea ucigașă mă apasă,
Sunt prizonierul de război căzut
În pacea criminală de acasă.
Adrian Păunescu
București-Pitești