Prea obosită frunte, dorul grav
nu-l mai lua pădurii, nu-l mai duce, lasă…
tinerețea moare-n orișicare casă
și în fiecare vers moare-un bolnav.
Cutele tristeții, ca niște haite,
strânge-le acolo – zestre – la fereastră.
Poate niciodată viața nu-i a noastră
– cui să ne mai plângem și să zicem „haide”?
Cui să prindem mâna? cui s-o sărutăm?
cugetele noastre nu mai au putere
nici pentru un cântec, nici pentr-o durere –
plângem pentru alții și ne bucurăm.
Negurile-nșeală, frunzele se duc –
toate sunt degeaba, toate au să plece…
catifeaua palmei se va face rece,
n-am să te mai caut, n-am să mai te-aduc.
Poate niciodată noi nu știm ce vrem…
alte țărmuri seara alergăm să prindem
și ne vindem anii la popice-i vindem
pentru o țigară, pentru un poem.
Toate sunt degeaba, nu mai plânge fumul;
toate știu să doară și să te despoaie…
toamna cu cenușă tremură-n odaie,
iar la geamuri brazii ne sugrumă drumul.
Prea obosită frunte și prea tristă
lasă stricăciunii jalea, altădată…
Nu-i fereastra noastră viața dezbrăcată,
ci tușește iarna pieptul în batistă.