Când seara respiră pace-aurie
În fața pădurii și-a pajiștii sumbre
Un privitor este omul,
Păstor sălășluind în liniștea amurgită a turmelor,
În răbdarea fagilor roșii;
Atât de limpede căci toamnă s-a făcut. Pe colină
Însinguratul ascultă zborul de păsări,
Tâlc sumbru și umbrele morților
Mai grave în juru-i s-au strâns;
Îl înfioară mireasma răcoroasă-a rezedelor,
Colibele sătenilor socul,
Unde trăise pe vremuri copilul.
Amintire, speranță-ngropată
Ocrotesc aceste grinzi brune,
Deasupra atârnă dalii,
Ca după ele să-și frângă el mâinile,
În mica grădină ruginie pasul sclipitor
Interzisă iubire, an sumbru,
Ca lacrimile de pe pleoape albastre să-i cadă
Străinului necontenit.
Din vârfuri ruginii picură roua,
Când el jivina albastră pe colină se trezește,
Ascultând puternicele strigăte ale pescarilor
Lângă iazul serii
Diformul țipăt al liliecilor;
Dar în liniște aurie
Sălășluiește inima beată
Plină de moartea-i măreață.