din Clair de terre (1923)
Satinul paginilor pe care le transformăm în cărți modelează o femeie atât de frumoasă
Că atunci când nu citim, contemplăm această femeie cu tristețe
Fără să îndrăznim să-i vorbim fără să îndrăznim să-i spunem că este atât de frumoasă
Că ceea ce vom cunoaște nu are preț
Această femeie trece imperceptibil în sunetul florilor
Uneori se învârte în anotimpurile tipărite
Și întreabă ora sau altfel pretinde că se uită la bijuterii chiar în față
Ca și făpturile adevărate
Și lumea moare, se produce o ruptură în inelele de aer
O înfundare la locul inimii
Ziarele de dimineață aduc cântăreți ale căror voci au culoarea nisipului pe țărmurile tandre și periculoase
Și uneori cele de seară fac loc unor fete foarte tinere, care conduc animale în lanț
Dar cea mai frumoasă este în intervalul anumitor scrisori
În cazul în care mâinile mai albe decât cornul stelei la prânz
Răzbunând un cuib de înghițiri albe
Pentru ca să plouă mereu
Atât de jos atât de jos încât aripile nu se mai pot amesteca
Mâinile de pe care urcăm în brațe atât de ușoare încât ceața pajiștilor în împletirea ei grațioasă de deasupra iazurilor este oglinda lor imperfectă
Brațele care sunt articulate la nimic altceva decât pericolul excepțional al unui corp făcut pentru dragoste
Al cărui stomac solicită suspine desprinse de arbuști plini de voaluri
Și cine nu are ferestre, ci imensul adevăr glaciar al saniei privirilor de pe întinderea albă
Din ceea ce nu voi mai vedea niciodată
Din cauza unei benzi minunate
Cine este al meu în rana cântătoare.