Răpus de veac și oameni și retras
în sinea mea și-n gând ca-ntr-o cetate,
cuprins de umbre-n prag de bun rămas,
din vorbe și-amintiri solie las
răzbind prin vremuri în eternitate.
Din câte-au fost e tot ce mi-a rămas,
răzbel, ospețe, baluri, stinse-s toate,
și-ntoarse-n ceasul de singurătate,
mă-ncerc tăcerii grele să-i dau glas
de clopot spart care-n paragini bate.
Și poate-n tremurarea-i ruginită
să-și mâne-n timp sonorii săi strigoi
ajunși în visul lumii ca prin sită,
pe când învinsul mut, cu ochii goi,
neștiutor de zarva lui stârnită,
și-așteaptă judecata de apoi.