Pe suflet, ca pe-o pânză, cu penelul,
Eu te-am răpit pe veci închipuirii,
Ca să-mi admir prin trupul-ramă, țelul
Duios din perspectivele iubirii.
Nici pictorii nu te-ar schimba în artă,
Căci n-ar cunoaște-adevărata-ți față
Ce încă uneori mi se arată
Prin ochiul atelierului, în ceață.
Privirea mea cu-a ta se împletește,
Căci amintindu-mi forma-ți prin fereastră
Și soarele în pieptul meu privește
Când mă desfăt pe calea ei albastră.
Prin ochii tăi cu grație contemplu
Nu inima ci-altarul unui templu.
Sonet XXIV de William Shakespeare
Thy beauty’s form in table of my heart;
My body is the frame wherein ’tis held,
And perspective it is the painter’s art.
Delights to peep, to gaze therein on thee;