O! Dac-ai fi în întregime-al tău,
Dar nu ești, dragul meu, cât timp trăiești;
De-acel sfârșit să te gătești mereu
Și-al tău chip drag cuiva să-l dăruiești;
Căci dacă șarmul tău luat cu împrumut
Nu-l vei fructifica, o să devii
Un suflet singur, când ai dispărut,
În loc într-un urmaș frumos să fii.
Căci cine-ar vrea căminul ruinat,
Când e cinstit de orice gospodar,
Ce-l vrea de vântul iernii apărat,
Ca și de gerul veșnic, funerar?
Numai risipitorii. Dar cum știi
De tatăl tău, și fiul tău va ști.